Obiceiuri şi practici religioase

Există ocazii speciale în viaţa unui membru al Bisericii atunci când deţinătorii preoţiei înfăptuiesc rânduieli pentru el sau când îi conferă o anumită binecuvântare. Aceste rânduieli şi binecuvântări ale preoţiei sunt, deseori, înfăptuite de către un membru al familiei sau de către cineva apropiat faţă de persoana care este binecuvântată.

La scurt timp după naştere, un copil primeşte o binecuvântare specială în care îi este făcut cunoscut numele şi se rostesc cuvinte de binecuvântare pentru viaţa care urmează s-o trăiască pe pământ. Această binecuvântare este dată de cineva care deţine preoţia; deseori, această persoană este tatăl copilului sau un alt deţinător al preoţiei care este un apropiat al familiei respective.

Domnul porunceşte că fiecare persoană trebuie să fie botezată de cineva care deţine autoritatea preoţiei (Ioan 3:5). Acest lucru este valabil pentru copiii în vârstă de cel puţin opt ani şi pentru adulţii care s-au hotărât să se alăture Bisericii. Ceremonia de botez se desfăşoară, de obicei, în prezenţa prietenilor şi a membrilor familiei, într-o casă de întruniri unde există un bazin de botez. Rânduiala botezului cere scufundarea completă în apă a persoanei care este botezată.

În Biserică sunt deţinători ai preoţiei; aceştia nu sunt preoţi de profesie. Un tânăr băiat demn poate fi rânduit la Preoţia aaronică atunci când are vârsta de 12 ani şi la Preoţia lui Melhisedec atunci când are vârsta de 18 ani. De regulă, membrii familiei sunt prezenţi la rânduire pentru a-şi arăta dragostea şi sprijinul. Dacă un bărbat adult se alătură Bisericii, el poate primi preoţia imediat ce este pregătit să-şi asume îndatoririle şi responsabilităţile asociate preoţiei.

Asemenea vremurilor din Noul Testament, o persoană bolnavă poate cere o binecuvântare specială de la un deţinător al preoţiei (Iacov 5:14). Persoana bolnavă este mai întâi unsă, turnându-i-se pe cap o picătură de ulei de măsline care a fost consacrat special pentru binecuvântarea celor bolnavi. După aceasta, deţinătorii preoţiei îşi aşează mâinile pe capul persoanei şi pecetluiesc (confirmă) ungerea. După aceasta, prin autoritatea preoţiei, ei dau o binecuvântare. Îndeplinirea unei asemenea binecuvântări depinde întotdeauna de voia lui Dumnezeu şi de credinţa celui care o primeşte.

Membrii Bisericii se adună laolaltă ca familii o dată pe săptămână – de regulă luni seara – pentru a se învăţa reciproc sau pentru a desfăşura o activitate împreună. Membrii familiilor folosesc acest timp pentru a se apropia mai mult unul de celălalt şi pentru a studia învăţăturile Evangheliei lui Isus Hristos.

Pentru membrii Bisericii, duminica este sabatul, ceea ce înseamnă, ziua Domnului. În această zi, Dumnezeu este preaslăvit şi nu se face nicio muncă. După adunările de duminica ale Bisericii, membrii petrec restul zilei în mod liniştit acasă sau vizitându-şi prietenii ori rudele sau făcând lucruri bune.

În general, într-o misiune se slujeşte între vârsta de 19 şi 21 de ani, însă pensionarii pot şi ei să slujească în misiune. Înainte ca un misionar să plece spre zona unde urmează să slujească, el vorbeşte despre învăţăturile şi principiile Evangheliei în cadrul unei adunări de împărtăşanie. Familia şi prietenii lui sunt, de asemenea, prezenţi. Deoarece nu există un cler plătit, misiunea, care durează între un şi jumătate până la doi ani, este finanţată de misionarul respectiv sau de familia acestuia. Când un misionar se întoarce din misiune, el raportează despre experienţele avute în timpul slujirii. Familia şi prietenii participă, de asemenea, la această adunare.

Căsătoriile sunt realizate în case speciale de preaslăvire cunoscute sub denumirea de „temple”.  Există 115 de astfel de clădiri în funcţiune şi alte 13 în construcţie în lumea întreagă. La ceremonia din templu pot participa doar câţiva invitaţi. Ei sunt membri ai Bisericii care au dreptul să intre în templu. Ceilalţi invitaţi participă la petrecerea de nuntă în afara templului. După ceremonia din templu, cuplul proaspăt căsătorit doreşte să facă poze cu familia şi cu prietenii în împrejurimile templului. De obicei, în seara nunţii sau după aceea are loc o recepţie, în funcţie de obiceiurile ţării respective. Acolo unde există o tradiţie, se oferă cadouri.

O înmormântare după obiceiul sfinţilor din zilele din urmă constă în muzică religioasă şi cuvântări scurte despre viaţa decedatului şi despre învăţăturile lui Isus Hristos. Ceremonia este, de obicei, condusă de către episcop şi se poate desfăşura într-o casă de întruniri. Deoarece noi credem că familia se va reuni după această viaţă, înmormântările sunt caracterizate prin speranţă şi credinţă. Dacă există un obicei în ţara respectivă sau în cadrul familiei, se pot aduce flori.