CI EU V-AM ALES PE VOI (1)

Articol din Liahona

Una dintre cele mai mari surprize din viaţa mea a fost aceea în care preşedintele Thomas S. Monson m-a sunat acasă într-o seară din luna ianuarie a anului 2008. Încă îmi amintesc cuvintele sale: „Eşti chemat să slujeşti în Cvorumul celor Şaptezeci până la vârsta de şaptezeci de ani”. Am făcute repede un calcul în mintea mea şi mi-am dat seama că această chemare urma să dureze mai mult de douăzeci şi cinci de ani sau, mai bine zis, o veşnicie!

Din acel moment, am cugetat adesea la importanţa şi durata chemărilor noastre. Uneori, auzim oamenii spunând: „Era timpul să fiu eliberat” sau „Am slujit în această chemare prea mult timp”. De fapt, întrebarea nu ar trebui să fie adresată aşa. Calcularea duratei unei chemări înseamnă să uităm însăşi natura angajamentului personal ca membri ai Bisericii.

Când Salvatorul a dat ultimele instrucţiuni apostolilor Săi, El le-a spus: „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit”(1). Îmi aduc aminte de mirarea de pe faţa unui tânăr tată căruia i-am oferit, recent, chemarea de a sluji în calitate de preşedinte de ţăruş. Nu a trebuit să candideze pentru a fi ales. Nu a căutat nici onoare, nici slavă. S-a simţit total nepotrivit pentru a îndeplini atâtea responsabilităţi. Cu toate acestea, el a acceptat chemarea cu credinţă şi umilinţă, ştiind că ea venea din partea Domnului.

Chemările noastre reprezintă manifestarea temporală şi vizibilă a unui angajament mai profund şi de durată. Simţind iminenţa morţii Sale, Isus a extins această provocare ucenicilor Săi: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi”(2). Când intrăm în apele botezului, devenim „trimişii” Salvatorului sau chiar „reprezentanţii” Săi. Facem un angajament solemn de a fi un instrument în mâinile Sale pentru a îndeplini lucrarea salvării.

Natura şi durata chemării au puţină importanţă, căci misiunea noastră, prin natura ei, este eternă. Aceasta se continuă dincolo de această viaţă, aşa cum este descris în viziunea avută de preşedintele Joseph F. Smith: „Am văzut că vârstnicii credincioşi ai acestei dispensaţii, când părăsesc viaţa muritoare, continuă munca lor de predicare a Evangheliei pocăinţei şi mântuirii, prin sacrificiul Singurului Fiu Născut al lui Dumnezeu, printre aceia care sunt în întuneric şi sub robia păcatului în marea lume a spiritelor morţilor”(3).

Cui şi cu cine slujim are puţină importanţă.

Noi nu-i alegem pe cei care slujesc alături de noi şi pe oamenii pe care îi ajutăm în funcţie de simpatiile pe care le avem.

Urmând exemplul Salvatorului, noi predicăm Evanghelia şi oferim slujire fiecăruia, necondiţionat şi fără a fi părtinitori.

De curând, preşedintele Monson ne-a extins o provocare, adresându-ne această întrebare: „Ce am făcut astăzi pentru altcineva?”(4). Această invitaţie profetică ne aminteşte de însăşi esenţa misiunii noastre ca ucenici ai lui Hristos. Ea nu depinde de chemarea pe care o avem în acest moment sau de responsabilitatea care ni s-a dat. Ea este un mod de viaţă. Ea oferă sens existenţei noastre pe pământ şi vieţii noastre veşnice.

Da, suntem păzitorii fraţilor noştri, indiferent dacă sunt sau nu membri ai Bisericii. Dacă aţi descoperi un vaccin pentru cancer, instinctul dumneavoastră primar nu ar fi să transmiteţi vestea cât de repede puteţi pentru a salva veţi? Noi credem că Evanghelia este leacul universal pentru majoritatea bolilor din lumea de azi. De aceea noi suntem atât de zeloşi în a aduce vestea cea bună.

Preşedinţia de Zonă a stabilit, recent, obiectivul de a dubla numărul membrilor activi din Europa în următorii zece ani. Această viziune nu are nevoie de programe, de organizaţii complexe sau de mijloace speciale pentru a avea reuşită. Depinde de dorinţa şi credinţa fiecăruia. Dacă fiecare membru ar aduce sau ar readuce un suflet la Hristos, acest lucru ar fi suficient pentru a dubla numărul membrilor în toate episcopiile şi ramurile din Europa.

Nu trebuie să fiţi misionari cu timp deplin pentru a găsi oameni care caută adevărul. Nu trebuie să fiţi episcop, preşedintă a Societăţii de Alinare sau învăţător de acasă pentru a vizita un membru mai puţin activ. Sunt ocazii nenumărate care depind doar de credinţa noastră în faptul că „Domnul [a pregătit] persoane care să vă primească pe dumneavoastră şi Evanghelia restaurată” şi că „[Dumnezeu] vă va conduce către ei sau îi va conduce pe ei către dumneavoastră”(5).

Iată câteva lucruri simple şi concrete pe care le putem face cu toţii:

• să luăm, mereu, la noi invitaţii şi să le dăm oamenilor;
• să facem o listă cu oamenii pe care îi putem ajuta să se reîntoarcă în Biserică. Să îi invităm să-i primească pe misionari în vizită;
• să ne postăm profilul şi să scriem mărturiile noastre pe mormon.org (în limba engleză);
• să ne invităm familia şi prietenii la evenimente importante de familie care au loc la biserică, cum ar fi un botez, o rânduire, o întâlnire spirituală cu ocazia unei căsătorii, plecarea unui misionar în misiune etc.;
• să ne însoţim prietenii la un Centru de istorie a familiei;
• să ne concentrăm adunările consiliului episcopiei şi cele ale preşedinţiilor organizaţiilor auxiliare asupra oamenilor, în loc să le concentrăm asupra programelor şi activităţilor;
• să mergem la discuţii împreună cu misionarii.

Împărtăşirea Evangheliei aprinde, de asemenea, o flacără a bucuriei în inimile noastre. Putem exclama alături de Alma: „Da, şi aceasta este slava mea, şi anume ca, eu să fiu poate, un instrument în mâinile lui Dumnezeu ca să aduc un suflet la pocăinţă; şi aceasta este bucuria mea”(6).

Gérald Caussé

(1) Ioan 15:16.

(2) Ioan 20:21.

(3) D&L 138:57.

(4) Conferinţa Generală, octombrie 2009. Sesiunea de duminică dimineaţă.

(5) Predicaţi Evanghelia Mea, p. 167.

(6) Alma 29:9.