„OAMENII, PROBABIL, NU SE VOR SCHMBA DECÂT DACĂ SUNT INVITAŢI SĂ FACĂ ASTFEL”

Am cunoscut-o pe Laura în Cadiz, Spania, la o conferinţă de ţăruş. Îmi amintesc de zâmbetul ei luminos în timp ce s-a ridicat, în cadrul adunării de duminică, pentru a anunţa că urma să plece, curând, într-o misiune în Chile şi pentru a depune o mărturie impresionantă despre Evanghelie.

De fapt, chemarea Laurei în misiune nu ar fi avut loc, probabil, dacă nu ar fi fost credinţa învăţătorului ei de la institut. Acesta nu s-a mulţumit doar să predea la orele de institut ale ţăruşului, ci şi-a luat responsabilitatea de a-i vizita pe cei care lipseau şi de a-i invita personal să participe la curs. Într-o zi, s-a întors acasă complet descurajat. Fusese refuzat de mulţi tineri adulţi care-i spuseseră că nu aveau nevoie de cursul său pentru a avea o viaţă fericită. S-a dus direct în camera sa şi a îngenuncheat în rugăciune, pentru a-L implora pe Salvator să-i aducă alinare. Dintr-o dată, a avut un sentiment de pace şi în minte i-a venit un nume: Laura.

Laura era o tânără adultă din ţăruş, care nu mai venise la biserică de aproximativ un an. A avut un sentiment aparte că trebuia să meargă să o viziteze şi să o invite să se întoarcă la Biserică şi, mai mult decât atât, să o invite să slujească în misiune! Foarte surprins, el a hotărât să urmeze îndemnurile Spiritului şi a mers să o viziteze pe Laura acasă la părinţii acesteia. Ea a fost de acord să discute cu el. L-a ascultat cu atenţie în timp ce-şi depunea mărturia despre principiul pocăinţei şi despre dragostea infinită a Salvatorului. Când învăţătorul a menţionat pilda fiului risipitor, au început, amândoi, să plângă. Ea şi-a luat angajamentul de a participa la adunările Bisericii din duminica următoare. Apoi, spre marea uimire a învăţătorului ei, a adăugat, tremurând de emoţie: „Vreau să slujesc în misiune!”.

Principiul invitării este un principiu esenţial al Evangheliei lui Isus Hristos. De câte ori nu ne-a invitat Isus Însuşi să venim la El, „aşa cum o găină îşi adună puii sub aripa sa”.⁽¹⁾ Braţele Sale sunt întinse şi glasul Său plin de milă ne invită: „Braţul milei Mele este întins către voi şi oricine va veni, pe acela Eu îl voi primi; şi binecuvântaţi sunt aceia care vin la Mine”.⁽²⁾

El face ca noi, ucenicii Săi, să fim mijloacele prin care se face această invitaţie. „Aveţi pe vreunii dintre voi care sunt bolnavi? Aduceţi-i aici. Aveţi voi pe vreunii care sunt infirmi sau orbi sau şchiopi sau mutilaţi sau leproşi sau care sunt zbârciţi sau care sunt surzi sau care sunt în suferinţă de orice fel? Aduceţi-i pe ei aici şi Eu îi voi vindeca pe ei, căci Eu Mă îndur de voi; adâncurile inimii Mele sunt pline de îndurare.”⁽³⁾

Aducerea celorlalţi la Hristos înseamnă mai mult decât doar a vorbi cu ei sau chiar mai mult decât a le preda. Cunoscând că „oamenii, probabil, nu se vor schimba, decât dacă sunt invitaţi să facă astfel”⁽⁴⁾, toate învăţăturile noastre ar trebui să conducă spre o invitaţie concretă de a acţiona.

Ne mulţumim noi doar să vorbim cu prietenii noştri despre Evanghelie sau îi invităm să citească din Cartea lui Mormon, să vină la biserică sau să-i primească pe misionari? Păstrăm legătura cu fraţii şi surorile noastre care sunt mai puţin activi sau facem mai mult şi îi invităm să participe la adunările Bisericii sau să meargă la templu? Predăm despre importanţa slujirii în misiune sau invităm pe fiecare tânăr să meargă în misiune? Ne încheiem lecţiile invitându-ne cursanţii să schimbe ceva în vieţile lor? Este fiecare membru al Bisericii invitat personal de către conducătorii săi să primească rânduielile esenţiale ale Evangheliei?

Uneori, ne poate fi teamă de un refuz sau de reacţia celorlalte persoane. Sau poate le judecăm sau ne gândim că nu sunt încă pregătite, că nu sunt demne sau pur şi simplu că nu sunt în stare să dea curs invitaţiei noastre.

De fapt, eu cunosc doar puţine împrejurări care să ne împiedice să facem o invitaţie. Invitarea cuiva este, mai presus de toate, un act de credinţă şi dragoste. Când invităm aşa cum vrea Domnul, noi primim promisiunea că oamenii pe care El i-a pregătit Îi vor recunoaşte glasul în vocea noastră. Păstorul cel bun spune: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine”.⁽⁵⁾ Acest glas blând şi liniştit este suficient de puternic pentru a-i motiva pe oameni să se schimbe.

Preşedinţia de Zonă a stabilit, recent, obiectivul de a dubla numărul membrilor activi din Europa în următorii zece ani. Această viziune nu are nevoie de programe, de organizaţii complexe sau de mijloace speciale pentru a avea reuşită. Aceasta depinde de credinţa fiecăruia. Dacă fiecare membru ar aduce sau ar readuce un suflet la Hristos, acest lucru ar fi suficient pentru a dubla numărul membrilor în toate episcopiile şi ramurile din Europa.

Ştiu că putem reuşi. Trebuie să-i invităm pe oameni aşa cum vrea Domnul.

(1) 3 Nefi 10:4

(2) 3 Nefi 9:14

(3) 3 Nefi 17:7

(4) Predicaţi Evanghelia Mea, p. 212

(5) Ioan 10:27