Tărie în unitate

Încă de pe vremea lui Adam, Domnul le-a poruncit copiilor Săi să se iubească unul pe altul. Totuşi, în acelaşi timp, El a plâns pentru că mulţi dintre ei erau fără afecţiune şi îşi urau propriul lor sânge¹.

Tatăl nostru Ceresc ştie că preţiosul dar al vieţii eterne este accesibil copiilor Săi numai dacă ei aleg să-L iubească pe Dumnezeu ca fiind Tatăl lor şi dacă există dragoste şi unitate între ei. Salvatorul S-a rugat pentru ucenicii Săi „ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi”². Şi El i-a confirmat lui Adam, după botezul acestuia: „Iată, tu eşti unul cu Mine, un fiu al lui Dumnezeu: şi toţi fiii Mei pot deveni astfel. Amin”³. Domnul i-a cerut profetului Joseph să predice, ca fiecare om să-şi trateze fratele ca pe sine însuşi şi ca ei să fie unul. El a avertizat: „Fiţi unul; şi dacă nu sunteţi unul, nu sunteţi ai Mei”⁴.

Am meditat deseori asupra importantului principiu al unităţii şi asupra motivului pentru care acesta este atât de esenţial. Concluzia mea este că unitatea creează, clădeşte şi susţine tăria. Ne dă puterea de a depăşi orice obstacol, de a împlini orice destin şi de a ne împotrivi oricăror influenţe nedorite care ne pot ataca pe noi şi pe familiile noastre. Dacă punem în practică în viaţa noastră principiul unităţii, nu ne va fi teamă să facem bine, iar Domnul a promis: „Lăsaţi pământul şi iadul să se unească împotriva voastră, pentru că, dacă voi sunteţi zidiţi pe piatra Mea, ei nu pot birui”⁵.

Wilford Woodruff a spus: „Nu cred că sunt necesare prea multe argumente pentru a ne demonstra că a fi unit înseamnă tărie şi că un popor unit are o putere pe care popoarele divizate nu o deţin”. El continuă: „Sfinţii lui Dumnezeu nu pot prospera decât dacă sunt uniţi”⁶.

Pe de altă parte, este important ca noi să înţelegem că dezbinarea duce la pustiire şi distrugere. Domnul a avertizat: „Orice împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi, este pustiită; şi orice cetate sau casă, dezbinată împotriva ei însăşi, nu poate dăinui”⁷. Acest lucru este valabil pentru orice situaţie a vieţii în care ne-am putea afla. Dacă doresc să rezist, să reuşesc şi să fiu fericit ca om, trebuie să fiu „unul cu mine şi cu Dumnezeu”. Dacă dorim să rezistăm, să reuşim şi să fim fericiţi în căsnicia şi în familia noastră, trebuie să fim uniţi. Dacă dorim să rezistăm, să reuşim şi să fim fericiţi în episcopiile şi ţăruşii noştri, trebuie să fim uniţi. În fiecare situaţie, dezbinarea va duce la pustiire. Ne va slăbi abilitatea de a rezista şi de a progresa. Ca urmare, vom avea parte de nefericire şi, deseori, de amărăciune. Dar, dacă suntem uniţi, vom reuşi chiar şi atunci când ne aflăm în situaţii ce par a fi fără scăpare.

Îmi place foarte mult următoarea fabulă:

„A fost odată ca niciodată un stol de porumbei care zbura să-şi caute hrană, condus de împăratul lor. Într-o zi, ei au parcurs în zbor o distanţă foarte lungă şi erau foarte obosiţi. Porumbelul împărat i-a încurajat să mai zboare puţin. Cel mai mic dintre porumbei a accelerat şi a găsit câteva boabe de orez împrăştiate sub un arbore banyan. Aşadar, toţi porumbeii au aterizat şi au început să mănânce.

Dintr-o dată, o plasă a căzut peste ei şi cu toţii au fost prinşi. Ei au văzut un vânător care se apropia cărând cu el o bâtă mare. Porumbeii au dat disperaţi din aripi încercând să iasă de sub plasă, însă nu au reuşit.

Împăratul a avut o idee. I-a sfătuit pe toţi porumbeii să zboare toţi în sus, ducând plasa cu ei. El a spus că dacă erau uniţi, aveau putere.

Fiecare porumbel a apucat o bucată de plasă şi, împreună, au zburat ducând plasa cu ei. Vânătorul s-a uitat în sus plin de uimire. El a încercat să-i urmărească, însă ei au zburat sus, peste dealuri şi văi. Ei au zburat pe un deal aflat lângă un oraş cu temple, unde locuia un şoricel care-i putea ajuta. El era un prieten fidel al porumbelului împărat.

Când şoricelul a auzit zgomotul mare pe care porumbeii îl făceau pe măsură ce se apropiau, s-a ascuns. Porumbelul împărat l-a chemat cu blândeţe şi, atunci, şoricelul s-a bucurat să-l vadă. Porumbelul împărat i-a explicat că fuseseră prinşi într-o capcană şi că aveau nevoie de ajutorul lui să roadă plasa cu dinţii lui pentru a-i elibera.

Şoricelul a fost de acord, spunând că prima dată îl va elibera pe împărat. Împăratul a insistat ca el să-i elibereze mai întâi pe supuşii lui şi pe urmă pe împărat. Şoricelul a înţeles sentimentele împăratului şi s-a supus dorinţei lui. El a început să rupă plasa şi, unul câte unul, toţi porumbeii au fost eliberaţi, inclusiv porumbelul împărat. I-au mulţumit cu toţii şoricelului şi au zburat împreună, uniţi în puterea lor”⁸.

Această poveste ilustrează frumos principiul şi puterea unităţii. Indiferent de obiecţiile noastre sau de cât de grea ni se poate părea o însărcinare, dacă o abordăm în unitate, avem o şansă mare să ne realizăm obiectivele şi să ne îndeplinim scopul. Tatăl nostru Ceresc ne dă exemplul perfect de unitate în Ghidul pentru scripturi. Citim despre ei (Membrii Dumnezeirii): aceste trei persoane sunt una în unitate şi în armonie perfectă a scopului şi a doctrinei⁹.

Suntem invitaţi să Le urmăm exemplul în calitatea noastră de soţ şi soţie, în timp ce încercăm să creştem copii neprihăniţi. În chemările noastre din Biserică, avem nevoie de eforturi comune în timp ce încercăm să ne sfătuim în cadrul episcopiilor şi al ţăruşilor pentru a aduce salvarea copiilor Tatălui Ceresc. Unitatea în neprihănire şi dorinţă ne împleteşte inimile împreună, ne conectează la puterile cerului şi pregăteşte calea de a primi inspiraţie şi revelaţie. Vom deveni cu adevărat unelte în mâinile Domnului pentru salvarea sufletelor. Unitatea este mult mai importantă decât faptul de a fi neprihănit.

Vârstnicul George Q. Cannon ne-a învăţat: „Presupun că fiecare dintre noi îşi doreşte foarte mult să facă lucrurile în felul lui. Ştiu că eu sunt aşa. Vă mărturisesc că-mi place să fac lucrurile în felul meu. Însă nu-mi place felul meu suficient de mult, încât să-l doresc în detrimentul felului fraţilor mei. Aceasta este datoria noastră, în calitate de Primă Preşedinţie a Bisericii. Aceasta este datoria fiecărei preşedinţii din cadrul Bisericii.

Preşedinţii de ţăruş şi consilierii lor, episcopii şi consilierii lor şi toţi cei care acţionează în cadrul preşedinţiilor trebuie să fie uniţi. Este datoria noastră, ca Primă Preşedinţie a Bisericii, să căutăm acest spirit al unităţii pentru care Salvatorul S-a rugat şi să fim unul, să ne domolim sentimentele şi, când doi sunt de acord cu un lucru iar al treilea nu-l înţelege, el trebuie să spună: «Sunt de acord cu voi. Niciun sentiment care-mi intră în inimă nu ne va învrăjbi»”¹⁰.

Pe lângă faptul că suntem invitaţi să fim uniţi, această unitate este mult mai importantă decât urmarea unui plan excelent cu care nu toţi sunt de acord. Citez din nou din preşedintele Cannon:

„Să presupunem că un om este mai înţelept ca altul; este mai bine să urmaţi un plan care nu este atât de înţelept, dacă acesta vă face să fiţi uniţi. În principiu, un plan sau un regulament care poate să nu fie foarte bun în anumite aspecte este mai eficient, dacă oamenii lucrează în unitate pentru realizarea lui, decât un plan mai bun, în a cărui realizare oamenii nu sunt uniţi”¹¹.

Fie ca noi să fim uniţi atunci când ne îndeplinim diferitele obligaţii şi însărcinări. Vom ajunge la un nivel mai profund al păcii, la un nivel mai puternic de inspiraţie şi la un nivel mai ridicat de performanţă şi vom fi cei aleşi ai Domnului¹².

NOTE

1. Moise 7:33.

2. Ioan 17:21.

3. Moise 6:68.

4. Doctrină şi legăminte 38:27.

5. Doctrină şi legăminte 6:34.

6. Discourses of Wilford Woodruff (1890), p. 172 şi Deseret Weekly, 30 august 1890, p. 305.

7. Matei 12:25.

8. Unity is Strength, Ajit Hari Sahu, www.whereincity.com/stories/children/5909.html.

9. Ioan 17:21-23; vezi, de asemenea, 2 Nefi 31:21; vezi, de asemenea, 3 Nefi 11:27, 36.

10. Discourses and Writings of George Q. Cannon, George Q. Cannon, vol. 1, selectate, redactate şi aranjate de către Jerreld I. Newquist (1957), p. 207.

11. Discourses and Writings of George Q. Cannon, George Q. Cannon, vol. 1, selectate, redactate şi aranjate de către Jerreld I. Newquist (1957), p. 207.

12. Ioan 17:9-11.